Lullaby for Pi- recenzie de film

Ce spun ei:

„A washed-up musician befriends a reclusive artist with an unusual name-‘Pi’.”

Since his wife ,Josephine, died, Sam lost his way. Abandoning the bar where he used to perform dazzling concerts, he spends his nights alone in the hotel room where he first met her. The hotels concierge, George, his best friend and mischievous guardian angel, takes on to shaking Sam’s world by messing with the hotel keys. One night, a distressed girl thus burst into Sam’s shelter and locks herself in the bathroom.

Lulled by Sam’s comforting voice, Pi, as fragile and mysterious as her name, suggests an odd seductive game: to meet again in this hotel room, to open up night after night through the bathroom door and to open it only when they’ll be ready to love each other. Pi is the spark that Sam was waiting for to fire up his world and come back to life and on stage again.”

Ce cred eu:

Sa incepem cu ceea ce mi-a placut, pentru ca daca as da eu de o recenzie a unui film romantic pe un blog oarecare, probabil ca as trece mai departe fara sa ma gandesc de doua ori. In primul rand, „Lullaby for Pi” e mai mult o opera de arta si un film despre arta decat o povestioara dulceaga pusa in scena de doi actori alesi pentru aspectul fizic (Ok, actorii arata, totusi,  bine). Muzica e superba, perfecta pentru fiecare scena in parte, numai melodii  care mi-au adus aminte cat de mult ador muzica in general si mi-au trezit gustul pentru jazz, pentru ca asta canta Sam: coloana sonora m-a lasat masca pur si simplu. Ganditi-va ca inainte stiam 2-3 melodii jazz si aveam o parere ok despre gen, iar dupa ce am ascultat soundtrack-ul lor genial mi-am dat seama ca tocmai am descoperit noul meu crush in materie de muzica.

In afara de coloana sonora, regizorul ne loveste cu arma secreta numarul 2: arta vizuala. Fiecare scena e aproape un amestec de fotografii vintage- de la baia si holurile unui hotel vechi, la stradute pustii in semi-intuneric, luminate slab de un felinar si o librarie veche din care clientii imprumuta cartile si apoi le platesc doar pe cele care le-au placut. Lasand la o parte povestea de dragoste si drama, lumea in care traiesc Sam si Pi te hipnotizeaza cu toate formele de arta posibile, cu fiecare detaliu care-si atinge exact scopul: cu fiecare nota de pian si la fiecare decor, simti ca ceva te leaga si te atrage in lumea dependentilor de arta, in orice forma ar fi ea.

Revenind si la punctele slabe, marii critici si expertii probabil ar sublinia ca psihicul personajelor nu este suficient exploatat, si tind sa fiu de acord… Dar, dat fiind ca ne referim la doar 90 si ceva de minute de film, e de admirat ca scenaristul si regizorul au reusit sa alterneze secventele dramatice de introspectie si interactiunea dintre personaje cu o prezentare de arta.

Daca e sa iau la disecat si dialogul, cinci sau sase replici par nefinisate sau spuse cam cu jumatate de gura, dar e vorba de niste exceptii, nu de o regula: jocul actorilor e surprinzator de bun pentru un film caruia nu i s-a facut cine stie ce publicitate, dar care a primit totusi o nominalizare pentru cel mai bun regizor debutant. ( E destul de greu de gasit pe net, probabil si mai greu cu subtitrare in romana, dar merita. ). Si ii transmit cinicului din voi si cinicului din mine: sa nu indraznesti sa etichetezi filmul asta si sa-l amesteci cu celelalte dezastre din genul romance- nu-ti merge cu mine. :)))

In concluzie: poate ca m-a furat decorul, muzica si poezia, dar la cateva ore dupa ce l-am urmarit inca ma simteam warm and artsy inside. Las mai jos o mostra din coloana sonora, poate va prinde si pe voi 🙂

 

 

Recenzie „The Machinist”

Cred ca thrillerele psihologice ma atrag atunci cand ma regasesc intr-un fel in protagonisti, si la fel s-a intamplat si cu „Masinistul”; initial am luat povestea ca atare, cu muncitorul de la fabrica nici complet treaz, nici adormit, care sufera de insomnie de un an si pe care oboseala il transforma intr-o persoana vulnerabila, o tinta usoara a unui complot sau un caz avansat de paranoia. Atmosfera din film aduce aminte de starea pe care o induce Dostoievski in „Crima si pedeapsa”, cu toate ca protagonistul se diferentiaza destul de mult de Raskolnikov. Totusi, ramane impresia puternica lasata de imaginea unei vieti monotone, traita intr-un apartament rece unde singuratatea nu lasa loc sperantei unui viitor mai bun. Imi place ca actiunea are loc in mediul ala mizer si lipsit de oportunitati de care majoritatea dintre noi, cei cu laptop si internet, ne ferim imaginatia, cu toate ca, sa fim sinceri, stim ca e chiar in spatele povestii aleia idilice despre lume cu care ne amagim cand credem ca avem dreptul sa consideram o tragedie ca n-avem ultimul model de iphone.

Spun ca m-am identificat cu Trevor Reznik (protagonistul) datorita starii de epuizare completa descrisa destul de exact in film,  cumva la limita dintre constienta si somn, dar care nu trece complet de granita niciuneia dintre stari. Aproximativ dupa jumatate de ora de film devine evident ca Trevor nu apartine de lumea in care se afla si care, la randul ei il respinge si il indreapta catre universul creeat de mintea lui, alaturi de halucinatii, insomnie si incertitudine. Pe parcurs am inceput sa-l plac pe Reznik pentru inteligenta care iese discret la suprafata, dar suficient de evident incat sa stii ca e vorba despre un om ceva mai profund decat ceea ce ar considera majoritatea muncitorul tipic.

Cealalta parte care mi-a placut e constiinta lui Reznik si felul in care filmul se bazeaza pe reactia psihicului uman dupa un soc; incercarile lui de a-si redresa  viata, dorinta de a face bine in ciuda depravarii impuse de singuratate, boala si saracie si nevoia de companie si/sau intelegere cu toate ca de multe ori recurge la autoizolare, toate elementele unei vieti traite in suferinta si mai tarziu in disperare mi-au depasit asteptarile.

 

Partea in care nu iti dai seama care e realitatea, apoi faptul ca nici protagonistul nu sta mai bine cu stabilirea diferentei dintre paranoia si adevar, si finalul, care mi s-a parut pur si simplu imposibil de banuit au facut filmul sa ma hipnotizeze timp de o ora si 40 de minute. In afara de explicatia de la sfarsit, sunt oricum inca 2 sau 3 scene care mi-au dat toate teoriile peste cap, pentru ca asta am adorat la intreaga poveste: la inceput pare un scenariu simplu, apoi iti da un indiciu si o iei de la inceput, crezi ca te-ai prins, si tot circuitul se repeta cam la fiecare 15 minute.

Parerea mea e ca finalul poate avea o semnificatie diferita de la un om la altul, si n-am sa spun cum a fost pentru mine, in afara faptului ca mi-a facut ziua mai buna, si prin asta nu ma refer la mai buna- optimista sau mai buna-dramatica. Pur si simplu a incheiat filmul in singurul mod in care s-ar fi regasit personajul.

La toate bilele astea albe mai adauga faptul ca aspectul  din imagine a lui Christian Bale nu e fake, pentru ca a slabit 30 kg pentru rol si ai un film care macar merita vazut, daca nu si the damn Oscar, ca multe filme cu mult inferioare iau premii fara motiv.

 

Deci, daca l-ati vazut, ce parere aveti? Si daca nu, sper ca v-am convins sa aruncati o privire si poate sa-mi spuneti ce credeti dupa, sau sa-mi recomandati ceva interesant de vizionat, daca tot am timp vacanta asta.