My Shoujo confessions #1- Namaikizakari

crossed

Sooo, not surprising at all, I am still reading cheesy manga about a not-so-cliche schoolgirl and a kinky basketball player.  I decided that I need to be much more honest with myself, so here I am, admitting that I am into this kind of overused romantic plots. I am done with any kind of denial and ready to fully expose my guilty pleasure ( or, at least, one of them), which is shoujo and slice of life manga. This particular one is a bit more interesting, because of its change of roles- the male love interest is younger than our extremely serious girl, Yuki, who is, at first, absolutely oblivious to his feelings. Do you get some „ Kaichou Wa Maid-Sama!” vibes? If so, trust me, this is way much better. Forget about all that basketball theme, because the characters are just fine for a study break, with their quick temper and well-written dinamic. The humour is pretty decent, too…the romance developes slowly, but the great thing is that even if I was prepared to wait a few good chapters for the first kiss, Naruse was not that patient ( and I love him for that). And, surprisingly, Yuki, despite her common name, is not plain or annoying at all. Of course, she is dense and stubborn at times, but not in the almost childish and extreme way we used to see in Toradora, for example. For the next shoujo confessions, my motto is „the weirder ( or the kinkier, sometimes), the better”. Wait for it, guys! Till next time, there are some good 44 chapters of Namaikizakari to read.

 

Muzică nouă și diacritice

În cazul în care nu am menționat cât mă entuziasmează semnele diacritice, o fac acum, pentru că damn, mi-a luat prea mult să încep să scriu și eu ca lumea. Nu am planuri mărețe, cum ar fi să rescriu toate recenziile sau articolele de până acum, pentru că, deocamdată, e mare lucru dacă reușesc să scriu ceva. Nu am mai trecut demult pe-aici, mă simt străină de recenzii și stângace, dar e ok și așa. Am ajuns la concluzia că blogul e în primul rând pentru mine, pentru că am nevoie să scriu, iar în rândul al 1,5-lea, pentru cine mai e interesat, pentru că am o poftă nebună să discut despre cărți, muzică, filme, anime, artă și nu numai. Mai jos vă las muzică faină și sper să revin cât de curând cu ceva, orice, numai să fie bun. Observați etalarea extraordinar de subtilă a diacriticelor din articol? Da? Nu? O observați acum.

 

„Love letters to the dead” de Ava Dellaira

love letters to the dead

La fel ca în cazul tuturor cărților bune de până acum, „Love letters to the dead” m-a ținut  în suspans și m-a surprins îndeajuns încât să o citesc în pauzele de învățat pentru simulare, pregătiri și pase proaste. Și cred că cel mai mult m-au atras Kurt Cobain, Heath Ledger ( a.k.a. Jokerul) și Amelia Earhart, pentru ca lor le erau adresate scrisorile trimise de Laurel, care, părerea mea, e un personaj fascinant și ușor de înțeles în același timp. Scrisorile apar odată cu o temă la engleză care va fi amânată aproape la nesfârșit, timp în care Laurel decide să scrie unor personalități istorice, din industria muzicală sau cinematografică. Partea frumoasă e că stilul e natural, cu pasaje aproape lirice, dar fără exprimări prea siropoase- în cazul în care ați mai citit Young Adult sau Contemporary, știți cât de greu e să gasești o carte de genul ăsta. Și, în cazul în care mai are cineva dubii, Ava Dellaira a lucrat cu Stephen Chbosky, autorul ”Jurnalului unui adolescent timid”, el fiind cel care i-a sugerat Avei că ar trebui să scrie un roman. Deci… de acum urmează să încerc să descriu puțin atmosfera cărții fără să-mi scape vreun spoiler, chestie care mi se pare de fiecare dată imposibilă, dar de care mă apuc oricum, cu riscul să sfârșesc vorbind în cercuri și enervant de vag.

O parte dintre subiectele care apar în roman sunt previzibile (  deja incep să scriu stil „Variantă de Bacalaureat, Subiectul III”), spre exemplu moartea, dat fiind că Laurel scrie unor persoane decedate tocmai fiindcă încearcă să se apropie de lumea lor și să-și regasească sora, pe May, care a murit cu șase luni în urmă. Ideea e că fiecare etapă prin care trece Laurel, începând cu negarea, se leagă de evenimente din trecut și influențează modul în care ea privește lumea, iar autoarea respcta o anumita logică în ceea ce privește psihologia și simptomele șocului posttraumatic. Fiecare scrisoare începe prin câteva rânduri adresate unui actor sau unui cântăreț, aparent despre un subiect ales la întâmplare, care continua cu o amintire despre May și se încheie cu scene din prezentul lui Laurel, din primul an de liceu.

Ca să mă exprim mai clar, asta e una dinre cărțile în care autorii iau niște plot-uri aparent previzibile și limitate, dar trag de ele până când se abat de la personajele și scenele clișeice specifice literaturii Young Adult și le transformă într-o lume aproape reală. Personajele secundare sunt superbe, dar, din moment ce prezența lui May invadează realitatea lui Laurel, poveștile lor împart scena cu amintirea unei surori idealizate. Hannah, Natalie și Sky au personalități complet diferite, motiv pentru care a fost incredibil de ușor să îmi imaginez felul în care gândesc, vocile lor și felul în care arată, chiar dacă Ava Dellaira nu pune atât de mult accentul pe descrierea aspectului fizic. În plus, descrierea atmosferei de dupa decesul unei persoane dragi și a depresiei ce apare în urma unor experiențe traumatice e genială, alături de marea majoritate a melodiilor menționate în fiecare capitol.

Per total, e o carte care merită citită, în special dacă experiența liceului sau a morții ( Interesantă asociere, hmm? Dar nu e chiaar așa de rău) vă e cunoscută. Ideea morții e abordată astfel încât e ușor să te regăsești în stările descrise, indiferent dacă le-ai trăit sau nu.

Surprisingly perfect music :))

Please, check out those lyrics!

„No was her name
No was the lion that no one could tame
But Faith was his name
Faith came around with a smile on his face anyway
He said, tell, tell me now
Tell me the worry that knit up your brow

She said, slow down this train
Slow down the iron that runs in my veins

I can hear you tap tapping at my kitchen door
I can hear the river run and the river want more
Don’t you know, I’m already sure
I can hear you tap tapping at my kitchen door

But No kept her name
No got so quiet, she put out her flame
But Faith stayed the same
Faith came around with that smile on his face the next day
He said, follow me down
Follow me down with your pick and your plow

I can hear you tap tapping at my kitchen door
I can hear the river run and the river want more
Don’t you know, I am already sure
I can hear you standing quiet at my kitchen door”

„What if I’m wrong, what if I’ve lied
What if I’ve dragged you here to my own dark night
And what if I know, what if I see
There is a crack run right down the front of me

What if they’re right, what if we’re wrong
What if I’ve lured you here with a siren song
But if I be wrong, if I be right
Let me be here with you tonight

Ten thousand cars, ten thousand trains
There are ten thousand roads to run away

But I am not lost, I am not found
I am not Dylan’s wife, not Cohen’s hound
But if I be wrong, if I be right
Let me be here with you tonight

And what if I can’t, what if I can
What if I’m just an ordinary man

If there is a will, there is a way
I will escape for sure, I am David Blane
But if I be wrong, if I be right
Let me be here with you
If I be wrong, if I be right
Let me stay here in your arms tonight
And I have been wrong, I have been right
I have been both these things all in the same night
So if I be wrong, if I be right
Let me here with you tonight” Continuă lectura

Weird-ish, nice music

Dat fiind ca tot am dat ieri de inca o formatie care imi place de mor, va las mai jos cateva exemplare din capodoperele pe care le produc oamenii astia geniali! Pentru ca ma simt extra-generoasa la inceputul asta de an, prima melodie va fi in varianta vinyl, so prepare your ears for heaven, people!

The Pixies- Cobain’s and Bowie’s favourite band – just so you know.

„Hey”-that bass line, though… I know it’s not metal, guys, but this song makes me wanna headbang so bad…

„Where is my mind”- honestly, this is so much better than Placebo’s version. Might check out the movie, too 😉

„Monkey Gone To Heaven”- look up the lyrics, totally worths it!

Peach- loved the bass and everything about the instrumental part, but Tool’s better at vocals *cough*Maynard*cough*

„Never let me go”- the Florence kind of awesome: it leaves you wondering if that was the impersonation of anxiety, nostalgy or loss.

Sper sa ne auzim cat mai curand, cu toate ca lipsa de timp si o oarecare lene nu ma lasa sa scriu mai mult de cateva randuri o data.

The Raven Boys de Maggie Stiefvater

cover_ravenboys_300

Synopsis:

Every year, Blue Sargent stands next to her clairvoyant mother as the soon-to-be dead walk past. Blue herself never sees them—not until this year, when a boy emerges from the dark and speaks directly to her. His name is Gansey, and Blue soon discovers that he is a rich student at Aglionby, the local private school. Blue has a policy of staying away from Aglionby boys. Known as Raven Boys, they can only mean trouble.

But Gansey is different. He has it all—family money, good looks, devoted friends—but he’s looking for much more. He is on a quest that has encompassed three other Raven Boys: Adam, the scholarship student who resents all the privilege around him; Ronan, the fierce soul who ranges from anger to despair; and Noah, the taciturn watcher of the four, who notices many things but says very little.

For as long as she can remember, Blue has been told by her psychic family that she will kill her true love. She never thought this would be a problem. But now, as her life becomes caught up in the strange and sinister world of the Raven Boys, she’s not so sure anymore.”

Parerea mea:

Ca sa reiau putin ideea, in prim-plan o avem pe Blue, singura lipsita de „har” intr-o familie de clarvazatoare; de ani de zile i s-a prezis ca, daca isi va saruta „iubirea adevarata”, respectivul va muri… bine pana aici, lucrurile nu par iesite din comun. Interesant e ca Maggie Stiefvater a renuntat sa mai spuna povestea la persoana intai, asa ca in primul volum al seriei se resimte clar un stil mai detasat, daca e sa fac o comparatie cu trilogia „Lupii din Mercy Falls”. Spre deosebire de alte nume cunoscute dintre autorii de fantasy, Stiefvater stie ce face si reuseste sa ma prinda cu tehnica ei jumatate realista-jumatate dark: toate personajele, inclusiv cele secundare, sunt cel putin interesante si cu cat dai mai multe pagini, cu atat devin mai reale. Un rol important il au, logic, cei patru „raven boys”, deci am taiat de pe lista si problema cu universul care se invarte in jurul unui personaj feminin generic si egocentric. Partea frumoasa, dupa mine, e ca niciunul dintre baieti nu e idealizat, la toti e usor sa iti dai seama ca au si parti bune, dar si defecte, asa, mai…cum sunt oamenii in lumea reala. Nici macar Blue nu e prezentata ca o printesa nedescoperita, „perfecta in imperfectiunea ei” s.a.m.d. Fata e, intr-adevar, mai ciudata, e desteapta, „cu capul pe umeri”, asa cum toate personajele o descriu, dar recunoaste ca uneori vrea sa fie observata, sa iasa in evidenta, ca nu degeaba poarta manusi fara degete pe ger, in noaptea in care merge cu matusa ei sa le vorbeasca mortilor. Mi-a placut sincer scena in care protagonista e constienta de propriele reactii, ca e self-conscious si ca o intereseaza cat de cat cum arata, dar isi poarta accesoriile D.I.Y. oriunde, chiar si la intalnirea cu mortii, nu ca sa impresioneze lumea din jur. Chiar pare de treaba, Blue asta…Pe bune, voi nu v-ati plictisit de personajele feminine care, aparent, nu dau niciodata doi bani pe cum arata si totusi noua ne sunt prezentate ca „flawless”? Si toate celelalte personaje masculine semnificative sunt, intr-un fel sau altul, atrase de ele…Mm-hmm…

Siii, doamnelor si domnilor, desi ni se spune de la inceput despre ” true love” si despre un sarut mortal, cartea asta nu da pe-afara de romance si nu se invarte totul in jurul unei povesti de iubire dramatice intre adolescenti de 16- 17 ani ( poate urmeaza si asa ceva, dar ma bazez pe Maggie sa lase deoparte  melodrama  si sa nu strice o poveste frumoasa).  Un plus e faptul ca, dupa primul volum, inca nu e clar cine e „adevarata iubire” a lui Blue, a.k.a. tipul pe care il saruta si moare: chiar daca Stiefvater ofera indicii si premonitii, nimic nu e batut in cuie, iar partea de romance decurge atat de lent si de natural incat e imposibil sa fii absolut sigur de o varianta sau de alta ( si, da, stiu ca recenziile spoiler-free sunt vagi si ca probabil nu se intelege mare lucru din ele).  Iar daca tot a venit vorba de ce parti bune are „The Raven Boys” in afara de romance ( duuh, you little love-lover, drama-junkie me), dinamica grupului de baieti e incredibil de bine scrisa, credibila si amuzanta pe alocuri, ca sa nu mai spun de cat de bine conturat e intregul univers din punct de vedere estetic- intotdeauna Stiefvater reuseste sa pastreze supranaturalul si realul in dozele necesare.

In sfarsit, am ajuns sa vorbesc si despre cum e construita lumea lui Stiefvater, despre nuantele de dark fantasy si despre scene superbe, eye-candy, doar ca… mda, sunt mai mult mind-candy… in fine, sa ramanem la faptul ca sunt geniale. Ca sa va las o mostra, va spun doar ca apare o scena in care personajele intra intr-o padure blestemata, necalcata de om de ani de zile, in care pana si timpul curge altfel, peisajul se schimba in functie de gandurile celor care profaneaza pamantul sacru, iar anotimpurile se schimba pe masura ce inaintezi spre inima padurii. Nu ma arunc in descrieri si epitete fiindca simt ca as strica tot efectul si nu as reusi sa reproduc in romana stilul autoarei, asa ca va spun ca partea de supranatural e oarecum Harry Potter-like, poate cu usoare accente de Holly Black, Melissa Marr si „Cronicile din Narnia”. Plus ca e vorba de mitologie celtica, oameni buni! Ce poti sa vrei mai mult si mai bine de atat? Gansey cauta un rege celtic mort-adormit, urmarind liniile de energie ascunse sub pamant, cartea se numeste „The Raven Boys”, autoarea e Maggie Stiefvater si avem parte de corbi, morti, scene sumbre- asta asa, in cazul in care era nevoie sa mentionez ceea ce era deja evident.

Finalul nu e chiar cliff-hanger, te lasa sa dormi noaptea, dar iti da de gandit si ofera suspans din plin. Per total, mi se pare una dintre capodoperele genului, dar, daca sunteti de ceva timp pe aici, stiti deja ce parere am eu despre Maggie. Cred ca, daca as fi devorat seria acum ceva ani, cand eram axata pe fantasy ( a se citi obsedata), era sigur in top 3, asa ca o evaluez la 4,5/5 ( asta ca sa fiu exigenta si sa las loc de mai bine).

Mai jos, va las un book-trailer cu muzica si ilustratii de Maggie Stiefvater.

Badass music si altele…

Desi ma simt de parca post-ul asta e un fel de praf in ochi, din moment ce nu mai reusesc sa scriu nimic si am ramas de mult in urma cu recenziile, melodiile de mai jos chiar merita un articol numai pentru ele.

Urmatoarele melodii sunt superbe in sine, dar in ultima vreme chiar ma pasioneaza animatiile si astea chiar sunt genul meu 🙂

Si pentru final, daca ati rezistat pana aici, va las un album al carui gen mi-e greu sa-l descriu, dar care a ajuns sa fie pentru mine antidepresiv si painkiller, uneori somnifer ( in sensul bun al cuvantului- genul ala de melodie care aduce visele bune ):