In cazul meu, Tokyo Ghoul a fost sinonim cu ” modalitate sigura si eficienta de a-ti casapi mintea si sufletul si tot ce mai ramane in 3 zile de maraton TG”- in sensul bun. Las mai jos un synopsis, stiu ca wikipedia putea sa-l scrie mai bine, dar cum lenea pare sa invinga bunele mele intentii in ultima vreme… dati-i o sansa:
„Acțiunea are loc în Tokyo, un oraș bântuit de creaturi misterioase numite „ghouli”(devoratori), care devorează oamenii. Populația este paralizată de frica acestor ghouli, ale căror identități sunt învăluite în mister. Ghoulii sunt ființe care pentru a trăi trebuie să se hrănească doar cu carne umană, orice alt tip de hrană dându-le groaznice dureri de stomac. Aceștia pentru ași ascunde indentitatea, poartă măști. Acești ghouli dispun de viteza îmbunătățită, simțurile, și capacitatea de regenerare, de câteva ori mai puternice decât a unui om normal, precum și arme numite „Kagune”(celule RC, care se produc automat în timpul unei lupte, acestea conțin mușchi și sânge, care se pot întări ca dinții). Pielea unui ghoul nu poate fi perforată de obiecte ascuțite, cum ar fi cuțite. O altă trăsătură distinctivă a unui ghoul este că, atunci când sunt în pericol, culoarea irisului și pupilei din ochii lor devin de culoare roșie. În acest caz, oamenii au creat o organizație împotriva ghoulilor, numită „CCG”(Comisia Contra Ghoulilor), această organizație, dispune de arme numite „Quinque”(acestea sunt Kagunele unor ghouli morți, din care se fac topoare, pistoale, scuturi, lame, etc., care le permit să se apere împotriva ghoulilor și să-i rănească. Aceste Quinque-uri se poartă în valize și se scot în timpul luptei împotriva ghoulilor). Iar astfel se ajunge ca cele 2 ființe, oamenii și ghoulii, să fie la același nivel.”
Parerea mea:
Va avertizez din start ca e primul anime horror\thriller psihologic pe care l-am urmarit pana cand am ajuns cu episoadele la zi, asa ca reactiile mele pot fi contradictorii si exagerate.
Probabil ca descrierea de mai sus nu ajuta prea mult, dar, sincer, povestea e geniala. Nu e doar faptul ca episoadele sunt pline de actiune, gore, drama, tortura si o grafica excelenta: cu fiecare scena se patrunde in psihicul personajelor, in traumele si temerile lor, ies la suprafata motivele pentru care iau decizii aparent absurde. Evident, Kaneki, personajul principal, e cel caruia i se dezvaluie cele mai multe ganduri, dar nici personajele secundare nu raman in umbra. In cazul lui, mi-a placut cum Ishida Sui, cel care a creeat manga dupa care s-a realizat anime-ul, a ales sa-i ofere initial un caracter destul de comun, un student retras, pasionat de lectura, care are ca principiu in viata sa-i puna intotdeauna pe ceilalti inaintea lui. Pare foarte fad, nu? Genul de protagonist enervant de pozitiv, naiv si altruist; ei, aici e, de fapt, partea buna: fiecare interactiune cu ghoulii, fiecare alegere, toate momentele prin care trece Kaneki il conduc la doar 2 solutii, foarte aplicabile si in realitate: se adapteaza sau moare/ innebuneste. M-a fascineaza, oricum, felul in care evolueaza psihicul lui, aflat in pragul nebuniei, in fata unor alegeri imposibile si modul in care se pune accentul pe influenta pe care o are trecutul asupra prezentului si cum orice afirmatie a unei alte persoane iti poate devia psihicul.
In ceea ce priveste plot-ul, drama apare ca urmare a razboiului dintre oameni si ghouli, initial, dar adevarata tragedie e faptul ca nu exista o limita clara intre bine si rau, totul e circumstantial si in ambele tabere abia cateva personaje realizeaza ca echipa adversa nu e intru totul lipsita de motive pentru a-i omori pe ceilalti. Dintr-un anumit punct de vedere, e o lume in care se explica problema relativismului: nimic nu e complet bun sau complet rau, dar nimeni nu poate, pornind de la o astfel de idee, sa permita orice si sa declanseze haosul total si ireversibil. Printre altele, apar si relatiile de prietenie, vina de a fi ucis si de a fi transformat in ceea ce urasti, dorinta de a-ti nega propria identitate- conflicte interioare cat cuprinde. Printre randuri, apare si problema rasismului, in spatele celei a absurditatii razboiului, plus scenele alternate de tortura fizica si tortura psihologica.
Despre faptul ca mi-am casapit sufletul: cam asa e, poate eram si intr-o perioada mai proasta, plus ca m-am atasat prea mult de personaje si am inceput sa empatizez cu ele, interpretati voi daca e de bine sau de rau. Din ce am mai citit pe net, se pare ca anime-ul e destul de slabut pe langa manga, pe care nu am ajuns inca sa o citesc, dar, serios, actorii au facut o treaba de nota 10 cu toate urletele de durere si intonatia. So… enjoy!
Odaia cu cărți ( și alte cacofonii) 