Cred ca thrillerele psihologice ma atrag atunci cand ma regasesc intr-un fel in protagonisti, si la fel s-a intamplat si cu „Masinistul”; initial am luat povestea ca atare, cu muncitorul de la fabrica nici complet treaz, nici adormit, care sufera de insomnie de un an si pe care oboseala il transforma intr-o persoana vulnerabila, o tinta usoara a unui complot sau un caz avansat de paranoia. Atmosfera din film aduce aminte de starea pe care o induce Dostoievski in „Crima si pedeapsa”, cu toate ca protagonistul se diferentiaza destul de mult de Raskolnikov. Totusi, ramane impresia puternica lasata de imaginea unei vieti monotone, traita intr-un apartament rece unde singuratatea nu lasa loc sperantei unui viitor mai bun. Imi place ca actiunea are loc in mediul ala mizer si lipsit de oportunitati de care majoritatea dintre noi, cei cu laptop si internet, ne ferim imaginatia, cu toate ca, sa fim sinceri, stim ca e chiar in spatele povestii aleia idilice despre lume cu care ne amagim cand credem ca avem dreptul sa consideram o tragedie ca n-avem ultimul model de iphone.
Spun ca m-am identificat cu Trevor Reznik (protagonistul) datorita starii de epuizare completa descrisa destul de exact in film, cumva la limita dintre constienta si somn, dar care nu trece complet de granita niciuneia dintre stari. Aproximativ dupa jumatate de ora de film devine evident ca Trevor nu apartine de lumea in care se afla si care, la randul ei il respinge si il indreapta catre universul creeat de mintea lui, alaturi de halucinatii, insomnie si incertitudine. Pe parcurs am inceput sa-l plac pe Reznik pentru inteligenta care iese discret la suprafata, dar suficient de evident incat sa stii ca e vorba despre un om ceva mai profund decat ceea ce ar considera majoritatea muncitorul tipic.
Cealalta parte care mi-a placut e constiinta lui Reznik si felul in care filmul se bazeaza pe reactia psihicului uman dupa un soc; incercarile lui de a-si redresa viata, dorinta de a face bine in ciuda depravarii impuse de singuratate, boala si saracie si nevoia de companie si/sau intelegere cu toate ca de multe ori recurge la autoizolare, toate elementele unei vieti traite in suferinta si mai tarziu in disperare mi-au depasit asteptarile.
Partea in care nu iti dai seama care e realitatea, apoi faptul ca nici protagonistul nu sta mai bine cu stabilirea diferentei dintre paranoia si adevar, si finalul, care mi s-a parut pur si simplu imposibil de banuit au facut filmul sa ma hipnotizeze timp de o ora si 40 de minute. In afara de explicatia de la sfarsit, sunt oricum inca 2 sau 3 scene care mi-au dat toate teoriile peste cap, pentru ca asta am adorat la intreaga poveste: la inceput pare un scenariu simplu, apoi iti da un indiciu si o iei de la inceput, crezi ca te-ai prins, si tot circuitul se repeta cam la fiecare 15 minute.
Parerea mea e ca finalul poate avea o semnificatie diferita de la un om la altul, si n-am sa spun cum a fost pentru mine, in afara faptului ca mi-a facut ziua mai buna, si prin asta nu ma refer la mai buna- optimista sau mai buna-dramatica. Pur si simplu a incheiat filmul in singurul mod in care s-ar fi regasit personajul.
La toate bilele astea albe mai adauga faptul ca aspectul din imagine a lui Christian Bale nu e fake, pentru ca a slabit 30 kg pentru rol si ai un film care macar merita vazut, daca nu si the damn Oscar, ca multe filme cu mult inferioare iau premii fara motiv.
Deci, daca l-ati vazut, ce parere aveti? Si daca nu, sper ca v-am convins sa aruncati o privire si poate sa-mi spuneti ce credeti dupa, sau sa-mi recomandati ceva interesant de vizionat, daca tot am timp vacanta asta.
Odaia cu cărți ( și alte cacofonii) 